dintre sute de clişee

- Uite o carte...
- Care, dom’le?
- Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare
- Cine a scris-o?
- Radu Paraschivescu
- Unde a apărut?
- Pe la Humanitas.
- Când?
- Păi, anu’ trecut.
- …
- Vezi şi tu, intri într-o librărie, o cauţi pe acolo, ori îţi pică în mână prin vreun anticariat. Stai liniştit, la finalul lecturii constaţi că nu te-ai păcălit şi nu ai niciun motiv să te bosumfli. Dimpotrivă.

Ştim din titlu la ce trebuie să ne aşteptăm, constatării iniţiale în loc să fie lucrul de evitat, clişeul devine pilon, element de recunoaştere, garanţie a adecvării. Dacă ai trecut la timp prin toate clişeele, se cheamă că esti bine ancorat în chestiune şi poţi dezvolta comportamente mecanice. Poţi da răspunsuri şablon la întrebări-şablon îi urmează o investigaţie riguroasă şi plină de ironie a infirmităţilor limbajului cotidian. Lămurirea unui clişeu filozofic folosit îndesosebi de fotbalişti sună aşa: Viaţa merge înainte pentru că aceste trei cuvinte sunt pansamentul cel mai la îndemână pe rana unei înfrângeri sau a unei decepţii. În banalitatea lor rotundă, ele vestesc că învinsul e decis să se scuture şi să continue, oricât de puternică a fost lovitura şi oricât de nefericite urmările.

partea diavolului

Din primele pagini, autorul anunţă demersul pe care îi întreprinde: Diavolul este antimodelul prin excelenţă, esenţa sa fiind tocmai deghizarea, uzurparea aparenţelor, forţarea neruşinată sau subtilă a nuanţelor – pe scurt arta de a face formele să mintă. Dacă este deci imposibilă o imagine reală sau dacă vrem să evităm una prea facil pitorească, va trebui să încercăm să descriem lucrarea Diavolului în vremea prezentului nostru, în faţa noastră şi printre noi, ca fiind marele Trucaj (pag. 10).

Prima viclenie a diavolului pe care o divulgă Denis De Rougemont e că acesta se ascunde în spatele propriei imagini: el alege calea de a a-şi îmbrăca o aparenţă grotească, ceea ce are ca efect sigur că el va fi făcut inofensiv în ochii celor cultivaţi (pag. 15).

Deşi face, succint, o prezentare a lui Satana, diavolul din cartea lui Rougemont nu a ieşit dintr-o serie de texte, ci e un agent permanent al realităţii umane, aşa cum o trăim când trăim cu adevărat, în starea noastră de creaturi libere, adică în permanenţă plasate în faţa unor alegeri, în contradicţie şi în perplexitate, în paradox, în tragedie (pag. 22).

woody allen

Woody Allen e un evreu. Amuzant. La începutul filmului Annie Hall, are următorul monolog:

O glumă care îmi merge la suflet... este legată de Groucho Marx... dar îşi are originea în cercetările lui Freud asupra subconştientului. E ceva de genul... citez: Nu vreau să fac parte vreodată dintr-un club care ar avea membru pe cineva ca mine. În ceea ce priveşte relaţiile mele cu femeile... ăsta e moto-ul vieţii mele ca adult. Izbucnesc în râs... instant. Derulez înapoi, citesc textul încă o dată: la fel. Număr glumele.

înţelepciune

Cuvântul grec care îl desemnează pe înţelept aparţine, din punct de vedere etimologic, familiei lui sapio, gust, sapiens fiind gustătorul, sysiphos – omul cu gustul cel mai dezvoltat; o degustare şi recunoaştere precisă, o capacitate însemnată de a deosebi constituie deci, din unghiul de observaţie al poporului, arta propriu-zisă a filosofului (Friedrich Nietzsche – Naşterea filosofiei în epoca trgediei greceşti, traducere şi note Mircea Ivănescu, Ed. Dacia, Cluj, 1998, pag. 33).

Nu există înţelepciune întru totu’ abstractă, ea e legată de gust, simţ, de concret, corporal, trupesc; deoarece capacitatea de a deosebi constituie arta înţeleptului, termenul contemporan care ar ilustra cel mai bine acest lucru ar fi acela de discernământ.

De la sapio, gust, şi nu de la alt simţ provine înţelepciunea, asta tocmai pentru că celelalte pot înşela mai lesne.

Mă duc să beau o cafea!