patrimoniul omenirii

Protagonistul e un fel de paznic, scuzați, supraveghetor de muzeu ori agent de contact, cum spun francezii!

Slujba nu e ușor de obținut: agent de contact, asta nu-i puțin lucru. Sunt selecționați doar cei mai buni. Odată primită, eroul, viitoare legendă a chitarei electrice, are alte planuri: pe mine mă așteaptă ceva măreț, ceva gen glorie bani și femei, pentru care nu se dă examen...

Pe traseu, ne familiarizăm cu universul acestui no name character/ guitar hero: colegi, vizitatori de tot felul, exponate, adevărate opere de arta din care angajații sustrag pentru a obține cocaină, unelte de lucru, etc. Experiența dobândită la locul de muncă e universal valabilă: Dușmanul nostru de moarte era timpul. Vidul infinit care se profila la orizont la începutul fiecărei zile. Momentele atât de deprimante când erai nevoit să constați că ai lăsat în urmă de-abia un sfert din timpul de muncă zilnic, iar restul lui, inoxerabil se întindea-n față... Am descoperit rapid că pauzele, contrar opiniei generale, nu erau făcute pentru odihnă, căci nimeni nu obosea. Erau făcute pentru jalonarea timpului. Ca să-ți deschidă perspective...

dintre sute de clişee

- Uite o carte...
- Care, dom’le?
- Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare
- Cine a scris-o?
- Radu Paraschivescu
- Unde a apărut?
- Pe la Humanitas.
- Când?
- Păi, anu’ trecut.
- …
- Vezi şi tu, intri într-o librărie, o cauţi pe acolo, ori îţi pică în mână prin vreun anticariat. Stai liniştit, la finalul lecturii constaţi că nu te-ai păcălit şi nu ai niciun motiv să te bosumfli. Dimpotrivă.

Ştim din titlu la ce trebuie să ne aşteptăm, constatării iniţiale în loc să fie lucrul de evitat, clişeul devine pilon, element de recunoaştere, garanţie a adecvării. Dacă ai trecut la timp prin toate clişeele, se cheamă că esti bine ancorat în chestiune şi poţi dezvolta comportamente mecanice. Poţi da răspunsuri şablon la întrebări-şablon îi urmează o investigaţie riguroasă şi plină de ironie a infirmităţilor limbajului cotidian. Lămurirea unui clişeu filozofic folosit îndesosebi de fotbalişti sună aşa: Viaţa merge înainte pentru că aceste trei cuvinte sunt pansamentul cel mai la îndemână pe rana unei înfrângeri sau a unei decepţii. În banalitatea lor rotundă, ele vestesc că învinsul e decis să se scuture şi să continue, oricât de puternică a fost lovitura şi oricât de nefericite urmările.

partea diavolului

Din primele pagini, autorul anunţă demersul pe care îi întreprinde: Diavolul este antimodelul prin excelenţă, esenţa sa fiind tocmai deghizarea, uzurparea aparenţelor, forţarea neruşinată sau subtilă a nuanţelor – pe scurt arta de a face formele să mintă. Dacă este deci imposibilă o imagine reală sau dacă vrem să evităm una prea facil pitorească, va trebui să încercăm să descriem lucrarea Diavolului în vremea prezentului nostru, în faţa noastră şi printre noi, ca fiind marele Trucaj (pag. 10).

Prima viclenie a diavolului pe care o divulgă Denis De Rougemont e că acesta se ascunde în spatele propriei imagini: el alege calea de a a-şi îmbrăca o aparenţă grotească, ceea ce are ca efect sigur că el va fi făcut inofensiv în ochii celor cultivaţi (pag. 15).

Deşi face, succint, o prezentare a lui Satana, diavolul din cartea lui Rougemont nu a ieşit dintr-o serie de texte, ci e un agent permanent al realităţii umane, aşa cum o trăim când trăim cu adevărat, în starea noastră de creaturi libere, adică în permanenţă plasate în faţa unor alegeri, în contradicţie şi în perplexitate, în paradox, în tragedie (pag. 22).

woody allen

Woody Allen e un evreu. Amuzant. La începutul filmului Annie Hall, are următorul monolog:

O glumă care îmi merge la suflet... este legată de Groucho Marx... dar îşi are originea în cercetările lui Freud asupra subconştientului. E ceva de genul... citez: Nu vreau să fac parte vreodată dintr-un club care ar avea membru pe cineva ca mine. În ceea ce priveşte relaţiile mele cu femeile... ăsta e moto-ul vieţii mele ca adult. Izbucnesc în râs... instant. Derulez înapoi, citesc textul încă o dată: la fel. Număr glumele.

înţelepciune

Cuvântul grec care îl desemnează pe înţelept aparţine, din punct de vedere etimologic, familiei lui sapio, gust, sapiens fiind gustătorul, sysiphos – omul cu gustul cel mai dezvoltat; o degustare şi recunoaştere precisă, o capacitate însemnată de a deosebi constituie deci, din unghiul de observaţie al poporului, arta propriu-zisă a filosofului (Friedrich Nietzsche – Naşterea filosofiei în epoca trgediei greceşti, traducere şi note Mircea Ivănescu, Ed. Dacia, Cluj, 1998, pag. 33).

Nu există înţelepciune întru totu’ abstractă, ea e legată de gust, simţ, de concret, corporal, trupesc; deoarece capacitatea de a deosebi constituie arta înţeleptului, termenul contemporan care ar ilustra cel mai bine acest lucru ar fi acela de discernământ.

De la sapio, gust, şi nu de la alt simţ provine înţelepciunea, asta tocmai pentru că celelalte pot înşela mai lesne.

Mă duc să beau o cafea!

texte alese (1)

Presupunem un om care îşi petrece viaţa, fără plictiseală, în joc de cărţi. Pe acesta l-ai face nefericit dacă, cu condiţia de a nu mai juca, i-ai da în fiecare dimineaţă banii pe care i-ar putea câştiga zilnic la joc. Se va spune: poate că el caută distracţia jocului şi nu câştigul. Puneţi-l să joace degeaba, nu se va încălzi deloc la joc şi se va plictisi. Deci, nu caută numai distracţia. O distracţie fără viaţă şi fără pasiune îl va plictisi. Trebuie să se încălzească şi să se aprindă la joc, închipuindu-şi că ar fi fericit să câştige ceea ce n-ar vrea să i se dea cu condiţia de a nu juca. Şi mai trebuie să îşi facă din joc o pasiune care să îi aţâţe dorinţa, mânia, teama şi speranţa... Dacă n-ar fi aşa, ne-am plictisi. Această plictiseală ne-ar putea duce la căutarea unui mijloc mai bun de a ieşi din starea noastră de mizerie. Desfătarea însă ne amuză şi ne face să ajungem pe nesimţite la moarte (Pascal - Scrieri alese, traducere George Iancu Ghidu, studiu introductiv Ernest Stere, note George Iancu Ghidu, Ernest Stere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 47).

în loc de introducere

Bernaros: Nu ştiu pentru cine scriu, dar ştiu de ce scriu. Scriu ca să mă justific. În ochii cui? Am spus-o deja, dar înfrunt ridicolul de a mai spune-o o dată: în ochii copilului care am fost.

…targetu’ e definit: unii (primii, de regulă), cât şi alţii (numiţi de multe ori, dar nu întotdeauna, şi niciodată succesiv… ceilalţi, dar asta - numai din cauza bunei coerenţe a discursului), pentru a nu aminti o a treia categorie…