partea diavolului

Din primele pagini, autorul anunţă demersul pe care îi întreprinde: Diavolul este antimodelul prin excelenţă, esenţa sa fiind tocmai deghizarea, uzurparea aparenţelor, forţarea neruşinată sau subtilă a nuanţelor – pe scurt arta de a face formele să mintă. Dacă este deci imposibilă o imagine reală sau dacă vrem să evităm una prea facil pitorească, va trebui să încercăm să descriem lucrarea Diavolului în vremea prezentului nostru, în faţa noastră şi printre noi, ca fiind marele Trucaj (pag. 10).

Prima viclenie a diavolului pe care o divulgă Denis De Rougemont e că acesta se ascunde în spatele propriei imagini: el alege calea de a a-şi îmbrăca o aparenţă grotească, ceea ce are ca efect sigur că el va fi făcut inofensiv în ochii celor cultivaţi (pag. 15).

Deşi face, succint, o prezentare a lui Satana, diavolul din cartea lui Rougemont nu a ieşit dintr-o serie de texte, ci e un agent permanent al realităţii umane, aşa cum o trăim când trăim cu adevărat, în starea noastră de creaturi libere, adică în permanenţă plasate în faţa unor alegeri, în contradicţie şi în perplexitate, în paradox, în tragedie (pag. 22).

Satana era înger şi a căzut datorită voinţei libere, învăţătura creştină despre cădere, rău, diavol, care a ajuns aşa din libertate, nu leagă răul de realitatea eternă sau de cea creată de Dumnezeu: pentru că a refuzat să-I slujească lui Dumnezeu, el a devenit cel care slujeşte Nimicului, nu mai slujeşte la Nimic. Şi tot ceea ce nu mai slujeşte la Nimic, în înţeles spiritual, poartă semnul Diavolesc. Însă Nobody, Nimeni, el însuşi rămâne Cineva. El ştie mai mult decât noi în ce priveşte tainele lumii şi resortul ascuns al sufletelor pe care le înşeală... actul de orgoliu orbitor şi mistuitor care l-a transformat pe Îngerul Luminii în Înger sau Prinţ al Tenebrelor l-a condamnat la un imperialism fără limite, deci, prin definiţie, deznădăjduit. Pierderea Unicului Necesar face să se nască o sete de nestins prin esenţa ei. Lumea întreagă nu este în stare să umple vidul pe care îl cască în inima unei creaturi conştiinţa faptului că şi-a părăsit locul cuvenit în lume. Căzut dintru cele veşnice, Satana vrea infinitul. Căzut dintru fiinţă, dintru A Fi, el vrea să aibă, tinde spre A Avea. Însă problema lui nu va putea fi rezolvată niciodată. Căci pentru a avea şi a poseda, ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este. Tot ceea ce anexază el, el însuşi distruge (pag. 24).

În planul ispitei, scriitorul elveţian identifică îndoiala, incertitudinea, prilejul întrevăzut de a merge spre divinitate pe un drum mai scurt deacât al realului (pag. 26). Al doilea moment al ispitirii este indicat de textul din Facere 3, 6: De aceea, femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la cedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat, astfel, nu răul în sine este cel care ispiteşte, ci totdeauna un bine pe care ni-l închipuim, şi chiar un mai bine decât cel pe care îl oferă Dumnezeu... dorinţă a unui bine pe care realul îl condamnă şi pe care planul divin nu îl prevede (pag. 27).

Înainte a cita un text pe care îl consider capital din cartea lui Denis De Rougemont, voi face apel la un fragment din Maxim Mărturisitorul: văzând Dumnezeu că omul şi-a pus în mişcare plăcerea spre cele sensibile prin intermediul simţurilor, a înfipt în mod providenţial în această plăcere ca pe un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a sădit în chip înţelept în firea trupului legea morţii, ca să limiteze nebunia minţii care îşi mişcă potrivnic firii dorinţa spre cele sensibile (Răspunsuri către Talasie, 61, Filocalia, volumul III). La Vasile cel Mare: bucuria desfătării se învecinează în noi cu durerea (Triodul explicat, pag. 40). Despre dialectica între plăcere şi durere, vezi: câteva rânduri despre plăcere şi mecanismele cognitive ale interiorizării la Evagrie din Pont. Acum, partea diavolului: de abia mai târziu, după mai multe generaţii de păcătoşi în cursul istoriei, sau de păcate într-o viaţă, răul va sfârşi prin a-şi dezvălui un fel de consistenţă proprie – şi ea tot aparentă, însă activă, o contranatură, dar devenită o a doua natură. Şi, în clipa aceea, Baudelaire poate să scrie Bărbatul şi femeia ştiu din naştere că în rău se găseşte voluptatea... Voluptatea unică şi supremă se află în certitudinea de a face răul. Cred mai degrabă, cum spune William Blake, că de fapt, căderea n-a făcut să se nască nicio plăcere şi că voluptatea despre care vorbeşte Baudelaire ar trebui numită mai curând: durere iubită, dorinţă inconştientă de moarte. Căci aici s-au declanşat mecanismele complicate ale perversiunii, ale autopedepsirii unei conştiinţe sfâşiate şi ale dorinţei – până la urmă – de propria distrugere. A se distruge singur pentru a se dezvinovăţi! Pentru a scăpa astfel, într-un anume fel, propriu păcătosului, de consecinţele răului pe care l-a săfârşit; pentru a se ispăşi singur fără a separa răul. Acesta este misterul sinuciderii şi al logicii lui Iuda, ultima ispitire, suprema utopie (pag 30).

După ce s-a insinuat prin îndoială, diavolul devine cel mai mare acuzator, ne denunţă în chipul cei mai nemilos, ne contestă până la epuizare, fireşte că nu din dragoste de dreptate, ci pentru pedepsirea noastră, din plăcerea sterilă de a avea dreptate, pentru că el se conduce după egalitate, după binele pe care-l cunoştea la origini, un bine gata făcut, oprit locului pentru veşnicie... duplicitatea infernală constă în a ne face să credem că nu există judecător, nici ordine divină a realului, şi îndată ce credem aceasta să ne acuzăm de contravenţie în faţa Judecătorului (pag. 35). Neaflându-se în relaţie, se contestă pe sine, şi pe noi, e chinuit că nu are existentă întru adevar, că trăieşte iluzoriu (ludo - joc ), dar a investit enorm, pentru a se întoarce, s-ar descotorosi de sine, s-ar pierde (câştiga!?), s-a lovit de telos şi a incriminat necesitatea, viclean, vorbeşte contemporanilor despre neputinţă şi deşertăciune: nu vezi doar că aşa e, dar asta numai după comiterea păcatului, primatul realităţii în faţa logosului, după ce, iniţial, a negat inteligibilul prin visare, neascultare, orgoliu, ispitirea cu el însuşi, e Lucifer, posesedă „luminos”, în dauna legăturilor, e stăpânitorul lumii acesteia, în ea însăşi, al carcasei ei, numai că el nu e „lumina lumii”...

... când zicem Hitler, Stalin sau copiii din Africa, suntem răspunzători sau avem un alibi pentru toate deprinderile noastre?